EXISTENŢA UNUI POPOR NU SE DISCUTĂ, EA SE AFIRMĂ

„...Părinţii şi strămoşii noştri au luptat veacuri de-a rândul pentru drepturile naturale ale naţiunii române. Desconsiderând interesele lor personale, înfruntând necazuri, insulte, pericole şi vijelii, membrii Comitetului partidului nostru naţional, cu fruntea ridicată, au mers tot înainte spre ţinta libertăţii noastre naţionale. Demni urmaşi ai lor, voim să trăim şi, dacă va pretinde soarta, să şi murim în serviciul cauzei poporului nostru. Prin osânde grele, persecutări, asupriri, nu ne vor înfrica puternicii zilei! Dar ne vom învăţa că numai prin fapte organizate şi rezistenţă va putea învinge cauza românilor!..."

Campania de dat MUIE politicienilor români

miercuri, 15 iunie 2011

Mihai Eminescu, 122 ani de la asasinare

 
Posted by Picasa
" Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele
Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş , pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul
de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din
oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu
seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor
e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă
caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil
superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o
fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi
incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme
anterioară epocii fanarioţilor.
Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici româna de origine,
nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui
C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi
a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începutu ri şi că
această clasă? escepţie făcând de olteni şi ardeleni e cea mai mare parte de origine străină. De
aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei
apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin
decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric,
compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era
hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care
însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.
M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor,
acel abis creat între trecutul de ieri şi prezent ul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al
istoriei române, ci ceva factice şi artificial.
Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor , ci grecul: nu omul in
abstracto, Fundescu, înjură în Telegraful", ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui
Xenopulos îşi dă în coloanele ,,Pseudo-Românului" un aer de superioritate, luând cam peste
picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci ,,jidanul " din el îşi dă aceste aere.
Caracterul din nefericire se moşteneşte.
Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au
despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu
inteligenţă mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu
resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele
resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi
intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără de caracter. Toată viaţa publică a
poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e
nici un pericol pent ru români de-a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un
pericol mare de- a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare
corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururea zest rea sănătăţii fizice şi
morale.
Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanţ, din împărăţia grecească a
Răsăritului. Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime
scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii
îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o
batjocură, în care suflet şi trup erau venale , şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o
mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce
trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s- a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi
până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în
privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă , în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă.
Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare,
fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura. Când pune-n două picioare o caricatură, ea ştie foarte bine de ce-a
pus-o; şi ceea ce ea fizic condamnă la uriciune e şi moraliceşte urât şi trebuie să culmineze în
Tetzis şi în Scarvulis , connaţionali ai celor mai mulţi dintre roşii.
Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei
rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea:
Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără
escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală ; ceea ce le dă oarecare aparenţă
de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se
recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.
Cât despre funcţionarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani şi sperjuriul nu e
pentru el o faptă condamnabilă . Daca evreilor poloni cată să li se conteste orice morală,
grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în
dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu
seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere
în genere nimic sau, daca se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează ,
pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i .
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi
triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după
ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un
mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau
criminal. (V. R. Henke , Ruma nen , pag. 37, 38).
Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puţin mă poate atinge ori
supăra ceea ce spune despre mine.
D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. [Î]i pot spune că singura insultă gravă
ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele ?Pseudo-Românului". Lauda în acel
organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o
asemenea laudă m- ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c- am început a fi de-o
teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui
Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina
de a fi lăudat în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi
onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin,
recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura
şi natura adevărată ca omul
". Extras din scrierile politice ale lui Mihai Eminescu din anul 1882. Le puteti citi integral pe www.mihaieminescu.net

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu