EXISTENŢA UNUI POPOR NU SE DISCUTĂ, EA SE AFIRMĂ

„...Părinţii şi strămoşii noştri au luptat veacuri de-a rândul pentru drepturile naturale ale naţiunii române. Desconsiderând interesele lor personale, înfruntând necazuri, insulte, pericole şi vijelii, membrii Comitetului partidului nostru naţional, cu fruntea ridicată, au mers tot înainte spre ţinta libertăţii noastre naţionale. Demni urmaşi ai lor, voim să trăim şi, dacă va pretinde soarta, să şi murim în serviciul cauzei poporului nostru. Prin osânde grele, persecutări, asupriri, nu ne vor înfrica puternicii zilei! Dar ne vom învăţa că numai prin fapte organizate şi rezistenţă va putea învinge cauza românilor!..."

Campania de dat MUIE politicienilor români

luni, 3 ianuarie 2011

Portretul luptatorului la tinerete - (film complet necenzurat)



Ion Gavrilă Ogoranu(n. 1 ianuarie 1923, com. Recea, judeţul Făgăraş; d. 1 mai 2006) s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Ţara Făgăraşului. A învăţat la liceul "Radu Negru" din Făgăraş, unde a făcut parte din Frăţia de Cruce "Negoiul". A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) şi la Şcoala Militară de ofiţeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist şi în facultate, la Cluj şi la Braşov. S-a încadrat cu întreaga viaţă deplin şi pentru totdeauna în Rezistenţa armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. În această calitate a desfăşurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

Scurt istoric al rezistenţei armate anticomuniste din România
Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, János Vincze şi Pavel Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Naţional Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe. - - S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold “Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi.

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut, dar din cate cunoastem, Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă(legionarii) au numărat peste 200 de grupuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu